Foto di Nastya Kaletkina
Quante stelle che cadono stanotte.
Tien fra le mani il dèmone della notte il pianeta,
soffia scintille come contro un’esca
furiosamente, ché divampi il fuoco.
Stanotte, che precipitano
tante stelle, il tuo corpo
di strega adolescente fra le braccia
m’arde come in un rogo.
Folle,
come lingue di fuoco alzo le braccia
per sciogliere la neve dalle tue spalle nude,
per succhiarti, famelico, e rubarti
potenza, sangue, vanto, primavera, tutto.
All’alba, quando il giorno arde la tenebra
e il vento ad ovest soffia via la cenere
della notte,
all’alba anche noi fossimo
cenere,
noi e la terra.
Lucian Blaga
(Traduzione di Sauro Albisani)
da “I poemi della luce”, Garzanti Editore, 1989
∗∗∗
Noi şi pâmântul
Atâtea stele cad în noaptea asta.
Demonul nopţii ţine parcă-n mâni pămîntul
şi suflă peste el scîntei ca peste-o iască
năprasnic să-l aprindă.
În noaptea asta-n care cad
atîtea stele, tînărul tău trup
de vrăjitoare-mi arde-n braţe
ca-n flacările unui rug.
Nebun,
ca nişte limbi de foc eu braţele-mi întind,
ca să-ţi topesc zăpada urnerilor goi,
şi ca să-ţi sorb, flămînd să-ţi mistui
puterea, sîngele, mîndria, primăvara, totul.
În zori cînd ziua va aprinde noaptea,
cînd scrumul nopţii o să piară dus
de-un vînt spre-apus,
în zori deî zi aş urea să fim şi noi
cenuşă,
noi şi — pământul.
Lucian Blaga
da “Poemele luminii”, Biroul de imprimate “Cosînzeana”, Sibiu, 1919
