Forse dormiamo e stiamo sognando – Nichita Stănescu

 

Forse dormiamo e stiamo sognando, mi disse lei,
e io le ho creduto, perché diventava
più pesante o più leggera a volontà
simile agli uccelli in volo.

Correvamo verso l’alto sulle scale di cemento
e lei sollevava dal mio abbraccio
due occhi splendenti, argentei,
verso un cielo inventato proprio allora.

Il suo sguardo fondeva i muri,
feriva le mie guance da cui
erompeva il sangue verso il passato
senza dolore, a fiotti.

Forse dormiamo e stiamo sognando, mi disse lei.
Correvamo verso l’alto. La scala di cemento
era terminata da un pezzo. Ed anche l’edificio.
Avevamo superato anche il futuro. Le parole
erano rimaste indietro. E forse nemmeno noi
esistevamo più.

Nichita Stănescu

(Traduzione di Fulvio del Fabbro e Alessia Tondini)

da “Il diritto al tempo”, 1965, in “La guerra delle parole”, Le Lettere, Firenze, 1999

∗∗∗

Parcă dormim şi visăm

Parcă dormim şi visăm, îmi spuse ea,
şi eu am crezut-o, pentru că devenea
mai grea sau mai uşoară după voie
asemenea păsărilor în zbor.

Alergam în sus pe scările de beton
şi ea ridica din îmbrăţişarea mea
doi ochi lucioşi, argintii,
spre un cer inventat chiar atunci.

Privirea ei topea zidurile,
îmi rănea obrajii din care
sângele-mi izbucnea spre trecut
nedureros, în cascadă.

Parcă dormim şi visăm, îmi spuse ea.
Alergam în sus. Scara de beton
se sfârşise demult. Şi clădirea.
Trecuserăm şi de viitor. Cuvintele
rămăseseră în urmă. Şi poate nici noi
nu mai eram.

Nichita Stănescu

da “Dreptul la timp”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965

La curvatura della luce – Nichita Stănescu

(Parte seconda)
I

Provavo a tendere la luce
quando il suo arco disteso all’improvviso
mi gettò in alto.

E mi ritrovai dapprima più lentamente, poi
più rapidamente
e poi
fulmineo come soltanto il pensiero
si coagula nelle costellazioni di parole –
sì, mi ritrovai a scivolare
sulle sue lunghe lance mobili,
con le code conficcate nel sole,
con le punte che corrono eternamente
verso non so che cosa, verso non so quando.

E poiché io stesso ero un fulmine,
staccato dalla terra come da una nuvola,
pareva che fossi e non fossi
verso il passato, dal futuro,
verso ciò che è stato da ciò che sarà,
un numero decrescente
cinque,
quattro,
tre,
da decine di migliaia, o forse anche da migliaia di migliaia.

II

In tal modo raggiungevo e superavo
le spine della luce,
le vecchie immagini staccate dalla terra.

Simile al ferro dell’aratro che strappa
e getta
su un lato la grossa zolla di terra,
la luce solca il caos e lo riempie
di figure, di immagini, di semi,
che di passaggio ha strappato
dalla scorza azzurra del globo
che ha arato nel tempo e ha
lasciato dietro di sé, da qualche parte.

Ridi, occhio, fendi il tuo orizzonte
e sii capiente e sii attento, sempre.
Lascia che la cascata del mondo irrompa
nell’antro affamato della mia anima.

E voi piedi, calcate lievemente le soglie.
Eccomi indietro l’adolescenza.
Scendo per i miei corpi ritrovati
come per una scala
e i ricordi hanno corpo, e il tempo ha innesto.

Ed ecco i miei amici dimenticati e il mio primo amore
e il settimo anno della mia vita ritrovato,
e il primo sì e il primo no
e il mio primo stupore
e l’aria di allora
sulla punta irrigidita di un raggio.

III

Sono caduto nel mio cuore
simile alla sabbia nella clessidra.
Sono caduto nel mio cuore di bambino
così come un cavallo crolla nell’inverno.
Sono caduto in un cuore che,
a contatto con me stesso,
facevo esistere sempre meno
e più spento.
Ogni suo battito ondeggiava sempre più disteso
e io nuotavo, nuotavo e ogni
bracciata spingeva,
sempre più lontano da me,
le rive.
E nuotavo, nuotavo
in mezzo a un mare di candore,
di solitudine, di cose passate.
Nuotavo, in un galleggiante
e trasparente oceano, nuotavo.

IV

Cosa cerco, mi chiedevo, cosa cerco
sulla lucentezza dei vecchi candori
fra queste punte di luce che fanno oscillare
paesaggi morti, dissolti
in spazi di solitudine?…

È la mia ora di adesso, più viva
della luce nel sogno
e sento miracoli molto più grandi
negli attimi che vengono
che negli anni radi.

Nichita Stănescu

(Traduzione di Fulvio del Fabbro e Alessia Tondini)

da “Il diritto al tempo”, 1965, in “La guerra delle parole”, Le Lettere, Firenze, 1999

∗∗∗

     Îndoirea luminii

(partea a doua)
I

Încercam să încordez lumina
cînd arcul ei destins deodată
mă azvîrli în sus.

Şi m-am trezit întîi mai lent,
apoi mai iute
şi apoi
fulgerător cum numai gîndul
se-ncheagă-n constelaţii de cuvinte –
da, m-am trezit alunecînd
pe lungile ei suliţi mişcătoare,
cu cozile înfipte veşnic alergînd
spre nu ştiu ce, spre nu ştiu cînd.

Şi cum eu însumi fulgeram,
desprins de pe pămînt ca dintr-un nor,
parcă eram şi nu eram
înspre trecut, din viitor,
înspre ce-a fost din ce va fi,
un număr descrescînd
cinci,
patru,
trei,
din zece mii, sau poate chiar din mii de mii.

II

Astfel ajungeam din urmă şi treceam
mai departe de spinii luminii,
de vechi imagini rupte din pămînt.

Asemeni fierului de plug ce smulge
şi azvîrle
pe-o muche brazda groasă de pămînt,
lumina taie haosul şi-l umple
cu chipuri, cu imagini, cu seminţe,
pe care-n trecere le-a smuls
din coaja-albastră-a globului
ce l-a arătat în timp şi l-a
lăsat în urmă-i, undeva.

Deci mă aflam între imagini
jucînd pe spijele luminii,
atît de dese cum pe mare,
la răsărit, nasc lucioli,
ce-alunecă şi se-ntretaie dînd pe coamă
de-a rostogolul asprii sori,
şi se subţie, se destramă
într-un vîrtej de reci culori,
cu patimă, dar şi cu teamă
lucidităţi, dar şi candori,
amestecîndu-le de-o seamă.

Rîzi, ochiule, despică-ţi orizontul
şi fii încăpător şi fii atent, mereu.
Cascada lumii las-o să irumpă
în peştera flămîndă-a sufletului meu.

Şi voi picioare, lin călcaţi pe praguri.
Adolescenţa iată-mi-o înapoi.
Cobor pe propriile-mi trupuri regăsite
ca pe-o scară
şi amintirile au trup, şi timpul are-altoi.

Şi iată-mi prietenii uitaţi şi-ntîia mea iubire
şi anul şapte-al vieţii mele regăsit,
şi primul da şi primul nu
şi prima mea uimire
şi aerul de-atunci
în vîrful unei raze-nţepenit.

III

Am căzut în propria mea inimă
asemenea nisipului în clepsidră.
Am căzut în propria mea inimă de copil
la fel cum se prăbuşeşte-n iarnă un cal.
Am căzut într-o inimă pe care
atingînd-o cu mine însumi
o făceam să existe din ce în ce mai puţin
şi mai stins.
Fiecare bătaie a ei ondula tot mai întins
şi eu înotam, înotam şi fiece lovitură
de braţ împingea,
de jur-împrejurul meu, tot mai departe,
ţărmurile.
Şi înotam, înotam
în mijlocul unei mări a candorii,
a singurătăţii, a lucirilor de demult.
Înotam, într-un plutitor
şi transparent ocean, înotam.

IV

Ce caut, mă-ntrebam, ce caut
pe luciul vechilor candori
printre aceste vîrfuri de lumină clătinînd
privelişti moarte, destrămate
în spaţii de singurătate ?…

E ora mea de-acum, mai vie
decît lumina-n reverie
şi simt miracole cu mult mai mari
în clipele venind decît în anii rari
şi începutul vieţii mele: romburi, linii
călătorind pe vîrfurile reci ale luminii…

M-am smuls, deci, din mirajul fraged
rarefiat, ca aerul deasupra stîncii
pe cînd vederea lumii îmi împodobea
cu încă o sprînceană, ochiul.

Nichita Stănescu

da “Dreptul la timp”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965

Salmo – Tudor Arghezi

Foto di Alessio Albi

 

Cerco un tuo segno nel rumore e nel silenzio
e, come a caccia, spio nel tempo
per vederti: sei tu il mio falco, quello che cerco?
Ti uccido? Oppure in ginocchio a pregare.

Per credere in te o per negarti
ti cerco sempre e inutilmente.
Sei il mio sogno piú bello,
e non oso farti precipitare dal cielo come un masso.

Come nello specchio di una strada d’acqua
ora sembri esistere ora non esisti piú;
ti ho visto fra le stelle, fra i pesci,
come il toro selvaggio quando va a bere.

Siamo soli ora nella tua grande storia
e rimango con te a combattere ancora
senza il desiderio di vincere.
Voglio toccarti e gridare: «Esiste!»

Tudor Arghezi

(Traduzione di Salvatore Quasimodo)

da “Tudor Arghezi, Poesie”, “Lo Specchio” Mondadori, 1966

∗∗∗

Psalm

Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pîndesc în timp, ca pe vînat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţa sau pentru tăgadă.
Te caut dîrz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari dnd a fi, pari cînd că nu mai eşti;
Te-ntrezăriiîn stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec cînd se-adapă.

Singuri, acum, în marea ta poveste,
Rămîn cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: « Este! »

Tudor Arghezi

da “Cuvinte potrivite”, Editura Fundaţiei Culturale Principele Carol, Bucureşti, 1927 

Il confine – Ana Blandiana

Foto di Frank Paulin

 

Cerco il principio del male
come da bambina cercavo i margini della pioggia.
Con tutte le forze correvo per trovare
il luogo dove
sedermi a terra e contemplare
da una parte pioggia, da una parte niente pioggia.
Ma sempre la pioggia smetteva prima
che ne scoprissi i confini
e ricominciava prima
di capire fin dove è sereno.
Invano sono cresciuta.
Con tutte le forze
corro ancora per trovare il luogo
dove sedermi a terra e contemplare
la linea che separa il male dal bene.
Ma sempre il male smette prima
che ne scopra il confine
e ricomincia prima
di capire fin dove è bene.
Io cerco il principio del male
su questa terra
volta per volta
grigia e assolata.

Ana Blandiana

(Traduzione di Biancamaria Fabrotta e Bruno Mazzoni)

da “Il terzo sacramento”, 1969, in “Ana Blandiana, Un tempo gli alberi avevano occhi”, Donzelli Poesia, 2004

 ***

Hotarul

Caut începutul răului
Cum căutam în copilărie marginile ploii.
Alergam din toate puterile să găsesc
Locul în care
Să mă aşez pe pământ să contemplu
De-o parte ploaia, de-o parte neploaia.
Dar întotdeauna ploaia-nceta înainte
De a-i descoperi hotarele
Şi reîncepea înainte
De-a şti până unde-i seninul.
Degeaba am crescut.
Din toate puterile
Alerg şi acum să găsesc locul unde
Să mă aşez pe pământ să contemplu
Linia care desparte răul de bine.
Dar întotdeauna răul încetează-nainte
De a-i descoperi hotarul
Şi reîncepe-nainte
De-a şti până unde e binele.
Eu caut începutul răului
Pe acest pământ înnorat şi-nsorit
Rând pe rând.

Ana Blandiana

da “A treia taină”, București, Editura Tineretului, 1969

Una visione di quiete – Nichita Stănescu

 

Mi alzo e orno la volta azzurra
del mio grido calmo,
che ho colto dall’infanzia,
quando vagavo fra i boschi secolari,
credendo che il tronco della quercia fosse
una colonna dei giardini pensili.

Piego il mento sul petto: così
la mia voce suona più virile,
e le mie ali si vedono meglio, quando le spiego
e taglio, con il loro margine, le strisce mobili
di luce arancione, che il tramonto
proietta di roccia in roccia,
facendole risuonare.

Io stesso, con i miei occhi, − ve lo giuro sul sole,
sull’anima ruotante degli uccelli e sull’ombra
del mio corpo, che sempre si allunga, −
ho girato intorno al giardino pensile.
Era un’intuizione della terra feconda,
rotolata fra il sole e le stelle,
e qualunque parola di lode avessi detto,
ancor di più
avrebbe rotto il contorno delle mie labbra
avrebbe spaccato i miei denti velati per lo stupore.

Io ti amo dell’amore che l’occhio ha
per il suo occhio gemello,
dell’amore che la mano ha per l’altra mano,
dell’amore che i pensieri hanno
per quelle parole in cui si immergono…

Nichita Stănescu

(Traduzione di Fulvio del Fabbro e Alessia Tondini)

da “Il senso dell’amore”, 1960, in “La guerra delle parole”, Le Lettere, Firenze, 1999

∗∗∗

O viziune a păcii

Mă ridic şi azuria boltă o împodobesc
cu strigătul meu liniştit,
pe care l-am deprins din copilărie,
pe când rătăceam prin codrii seculari,
socotind trunchiul stejarului a fi
coloană din grădinile suspendate.

Îmi aplec bărbia în piept: astfel
glasul meu sună mai bărbătesc,
şi aripile mi se văd mai bine, cum le întind
şi tai, cu dunga lor, plimbătoarele fâşii
de portocalie lumină, pe care amurgul
le coboară din stâncă în stâncă,
făcându-le să sune.

Eu însumi, cu propriii mei ochi, − vă jur pe soare,
pe sufletul rotitor al păsărilor şi pe umbra
mereu lungindu − se, a trupului meu, −
am dat ocol grădinii suspendate.
Era o intuiţie a pământului fecund,
rostogolit între soare şi stele,
şi orice cuvânt de laudă aş fi strigat,
mai mult
mi-ar fi rupt dâra buzelor
mi-ar fi spart dinţii aburind de mirare.

Eu te iubesc cu dragostea ochiului
pentru ochiul lui geamăn,
cu dragostea mâinii pentru cealaltă mână,
cu dragostea gândurilor
pentru cuvintele în care se scufundă întocmai…

Nichita Stănescu

da “Sensul iubirii”, E.S.P.L.A., 1960