Nero di re – Paul Celan

 

Lascia solo la notte parlare avanti agli occhi:
solo la foglia che ascolta dove è ancora vento;
solo la voce nella voliera.

Esse, esse sole.
Tu però calpéstati e di’ a te stesso: abbi coraggio,
merita la pietra che ti ricopre,
rimani amico delle barbe dei morti,
giungi fiore a verme,
issa la vela sulle casse da morto
prendi a bordo gli scarabei dai suoli piú fondi,
dài notizia ai turbati.

Dài loro annunzio duplice:
di te e di te,

dei due piatti della bilancia,
del buio, che chiede di entrare,
del buio, che consente di entrare.

Dài annunzio agli scarabei,
dài annunzio ai turbati,
giungi fiore a verme,
issa la tua vela sulle casse da morto,
poni a capo del letto il tuo cuore.

Paul Celan

(1948, probabilmente dopo il mese di luglio)

(Traduzione di Michele Ranchetti e Jutta Leskien)

da “Conseguito silenzio”, Einaudi, Torino, 1998

∗∗∗

Königsschwarz

Nur die Nacht vor den Augen laß reden:
nur das Blatt, das hört, wo noch Wind ist;
nur die Stimme im Vogelbauer.

Nur sie, nur sie allein.
Dich aber tritt mit dem Fuß und sprich zu dir selber: Sei tapfer,
sei würdig des Steins über dir,
bleib Freund mit den Bärten der Toten,
füg Blume zu Wurm,
hiß dein Segel auf Särgen,
nimm die Käfer der unteren Fluren an Bord,
gib Kunde den Trüben.

Gib ihnen zwiefache Kunde:
von dir und von dir,
von beiden Tellern der Waage,
vom Dunkel, das Einlaß begehrt,
vom Dunkel, das Einlaß gewährt.

Gib Kunde den Käfern,
gib Kunde den Trüben,

füg Blume zu Wurm,
hiß dein Segel auf Särgen,
bette dein Herz dir zu Häupten.

Paul Celan

da “Die Gedichte aus dem Nachlaß”, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1997

A Galatea – Nichita Stănescu

Luigi Secchi, La Meditazione (dettaglio), 1901, Galleria d’Arte Moderna, Milano

 

Io so tutti i tuoi tempi, tutti i tuoi movimenti, tutti i tuoi profumi,
e la tua ombra, e i tuoi silenzi, e il tuo seno
che fremito hanno e che colore preciso,
e il tuo incedere, e la tua malinconia, e il tuo anello, e l’attimo
e non ho più pazienza e metto il mio ginocchio sulle pietre
e ti prego,
fammi nascere.

So tutto ciò che è più lontano da te,
tanto lontano, che più non esiste vicino –
dopo mezzogiorno, dopo l’orizzonte, di là dal mare…
e tutto ciò che è al là di questo,
e tanto lontano, che non ha più neppure nome.
Perciò piego il ginocchio e lo metto
sul ginocchio delle pietre, che lo asseconda.
E ti prego,
fammi nascere.

So tutto ciò che tu non sai mai, di te.
Il battito del cuore che segue il battito che senti,
la fine della parola di cui stai dicendo la prima sillaba,
gli alberi – ombre di legno delle tue vene,
i fiumi – ombre mobili del tuo sangue,
e le pietre, le pietre – ombre di pietra
del mio ginocchio,
che piego di fronte a te e ti prego,
fammi nascere. Fammi nascere.

Nichita Stănescu

(Traduzione di Fulvio Del Fabbro e Alessia Tondini)

da “Una visione dei sentimenti”, 1964, in “Nichita Stănescu, La guerra delle parole”, Le Lettere, Firenze, 1999

***

Către Galateea

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape –
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea…
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

Nichita Stănescu

da “O viziune a sentimentelor”, Editura pentru Literatură, 1964

Noi e la terra – Lucian Blaga

Foto di Nastya Kaletkina

 

Quante stelle che cadono stanotte.
Tien fra le mani il dèmone della notte il pianeta,
soffia scintille come contro un’esca
furiosamente, ché divampi il fuoco.
Stanotte, che precipitano
tante stelle, il tuo corpo
di strega adolescente fra le braccia
m’arde come in un rogo.
Folle,
come lingue di fuoco alzo le braccia
per sciogliere la neve dalle tue spalle nude,
per succhiarti, famelico, e rubarti
potenza, sangue, vanto, primavera, tutto.
All’alba, quando il giorno arde la tenebra
e il vento ad ovest soffia via la cenere
della notte,
all’alba anche noi fossimo
cenere,
noi e la terra.

Lucian Blaga

(Traduzione di Sauro Albisani)

da “I poemi della luce”, Garzanti Editore, 1989

∗∗∗

Noi şi pâmântul

Atâtea stele cad în noaptea asta.
Demonul nopţii ţine parcă-n mâni pămîntul
şi suflă peste el scîntei ca peste-o iască
năprasnic să-l aprindă.
În noaptea asta-n care cad
atîtea stele, tînărul tău trup
de vrăjitoare-mi arde-n braţe
ca-n flacările unui rug.
Nebun,
ca nişte limbi de foc eu braţele-mi întind,
ca să-ţi topesc zăpada urnerilor goi,
şi ca să-ţi sorb, flămînd să-ţi mistui
puterea, sîngele, mîndria, primăvara, totul.
În  zori cînd ziua va aprinde noaptea,
cînd scrumul nopţii o să piară dus
de-un vînt spre-apus,
în zori deî zi aş urea să fim şi noi
cenuşă,
noi şi — pământul.

Lucian Blaga

da “Poemele luminii”, Biroul de imprimate “Cosînzeana”, Sibiu, 1919

La luce – Lucian Blaga

Julia Margaret Cameron, Ellen Terry, 1864

 

Quella luce che sento
entrarmi in petto quando vedo te
non è forse una goccia della luce
creata il primo giorno,
dal profondo assetata d’esistenza?

Giaceva il nulla in agonia,
nel buio errava, solo, quando diede
l’Inconoscibile un segnale:
“Luce!”

Un mare
un’insensata tempesta di luce
dilagò in un istante:
era come una sete di peccati, di desideri, di patemi e slanci
una sete di mondo e di sole.

Dov’è sparita l’accecante
luce d’allora — chi lo sa?

Quella luce che sento entrarmi in petto
quando ti vedo — angelo mio,
forse è l’ultima goccia
della luce creata il primo giorno.

Lucian Blaga

(Traduzione di Sauro Albisani)

da “I poemi della luce”, Garzanti Editore, 1989

∗∗∗

Lumina

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintîi,
din lumina aceea-nsetată adînc de viaţă?

Nimicul zăcea-n agonie,
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
„Să fie lumină!“

O mare
şi-un vifor nebun de lumină
făcutu-s-a-n clipă:
o sete era de păcate, de doruri, de-avînturi,  de patimi,
o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci — cine ştie?

Lumina, ce-o simt năvălindu-mi
în piept cînd te văd — minunato,
e poate că ultimul strop
din lumina creată în ziua dintîi.

Lucian Blaga

da “Poemele luminii”, Biroul de imprimate “Cosînzeana”, Sibiu, 1919

Non spegnerti del tutto – Paul Celan

Foto di Katia Chausheva

 

NON SPEGNERTI DEL TUTTO – come altri fecero
prima di te, prima di me,

la casa, dopo la pioggia di boccioli,
dopo
l’abbraccio,
si slarga sopra noi
mentre la pietra
attecchisce,

un candelabro, grande e solo,
s’immerge qui,
capisce,
al fendersi della vasca
tutta in porfido, come
pullula
di occulto, ineluttabilmente,

apprende
dove ora stanno gli occhi aperti,
mattina, mezzodí di sera, a notte.

Paul Celan

(Traduzione di Dario Borso)

da “Oscurato”, Einaudi, Torino, 2010

∗∗∗

ERLISCH NICHT GANZ – wie andere es taten
vor dir, vor mir,

das Haus, nach dem Knospenregen,
nach der
Umarmung,
weitet sich über uns aus,
während der Stein
festwächst,

ein Leuchter, groß und allein,
taucht hinzu,
erkennt,
als die Schale, ganz aus Porphyr,
aufbricht, wie
es von Verborgenem
wimmelt, unabwendbar,

erfährt,
wo die offenen Augen jetzt stehn,
morgens, mittags, abends, nachts

Paul Celan

da “Eingedunkelt”, Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 2006