Vidi le Muse – Leonardo Sinisgalli

Josef Sudek, The Magic Garden, 1952

 

Sulla collina
Io certo vidi le Muse
Appollaiate tra le foglie.
Io vidi allora le Muse
Tra le foglie larghe delle querce
Mangiare ghiande e coccole.
Vidi le Muse su una quercia
Secolare che gracchiavano.
Meravigliato il mio cuore
Chiesi al mio cuore meravigliato
Io dissi al mio cuore la meraviglia.

Leonardo Sinisgalli

da “Vidi le Muse”, “Lo Specchio” Mondadori, 1943

l’architetto – Raoul Schrott

Foto di Peter-Andreas Hassiepen

 

giorni di carta · strappati al loro quaderno a spirale
alla rilegatura ad anello della rassegnazione
scribacchiare numeri di telefono o fare schizzi di un infisso
senza che nulla di sotto rimanga impresso
i telai delle finestre vuoti · pareti di nudo calcestruzzo
siedo all’aperto · come si faccia a dimenticare
l’ho imparato copiando dalla luna:
di notte reinventarsi è l’unica cosa che riesca
ciò che si mantiene · che si edifica
scaturisce da cianografie che il vento soffia via dal tavolo
non credere a nulla è un’arte
sostenuta da un tenore spezzato
dai cantanti d’opera si può imparare
a respirare col diaframma · appoggiandosi sulla colonna d’aria
impiegare la voce di testa – e usarla
per il tuo lavoro: un volume di suoni · contorni in lontananza
ma questo significa lavorare nella foschia
che dalla terra e dall’acqua si alza
rimaniamo senza dimora · e ciò che si mostra –
città · isole · cirri – è una scenografia: l’illusione d’essere
qualcosa di più che semplici colorature nella pietra paesina
così disegno oggetti come se stessi leggendo a prima vista
un cielo che si è retto su fondamenta di sabbia
e li espongo – a dispetto delle loro crepe e incrinature

Raoul Schrott

13 IV 15

(Traduzione di Federico Italiano)

dalla rivista “Poesia”, Nuova serie, Anno III, N.11, Gennaio / Febbraio 2022, Crocetti Editore

∗∗∗

der architekt

tage aus papier · abgerissen von ihrem spiralblock
der ringbindung der resignation
telefonnummern hinkritzeln oder skizzen zu einem türstock
ohne dass sich darunter etwas durchdrückt
die fensterrahmen leer · wände kahler beton
sitze ich im freien · wie das mit dem vergessen geht
habe ich mir am mond abgeschaut:
nachts sich neu zu erfinden ist das einzige das glückt
was man aufrecht erhält · was man baut
geht aus blaupausen hervor die einem der wind vom tisch weht
ans nichts zu glauben ist eine kunst
getragen von einem gebrochenen tenor
von opernsängern kann man lernen
aus dem bauch zu atmen · sich auf die säule der luft stützen
die kopfstimme einsetzen – und es nützen
für das eigene werk: ein klangvolumen · konturen im fernen
doch heisst das zu arbeiten im dunst
der aus der erde und vom wasser aufsteigt
wir bleiben unbehaust · und was sich zeigt –
Städte · insein · cirren – ist eine kulisse: die illusion
mehr zu sein als blosse koloraturen im landsdiaftsmarmor
so entwerfe ich objekte als läse idi einen himmel vom blatt
der auf fundamenten aus sand geruht hat
ich stelle sie in den raum: allen brüchen und rissen zum hohn

Raoul Schrott

13 IV 15

da “Raoul Schrott, Die Kumt an nichts zu glauben”, Carl Hanser Verlag GmbH & Co. KG, München, 2015

Lettere – Nina Cassian

 Foto di Robert Hutinski

1

Ti avrei scritto molto tempo fa ma prima ho atteso
di essere fuori dalla solitudine
ovvero fuori da quella contrada dove gli alberi
stanno in posizione orante,
in se stessi inginocchiati,
e i fiumi scorrono in se stessi,
essendo a un tempo corpo e anima,
impossibili da distinguere; ho atteso
che se ne andasse anche il ragno che
con una punta d’argento si era disegnato sulla spalla
e ora eccomi pronta a dirti
che non ti amo.

2

Sto su un tetto obliquo di lamiera verde,
in pieno sole; potrei scivolare
ma il cuneo del sole mi inchioda
e il cielo stesso dispone le nuvole perpendicolari a me,
tanto da incastonarmi nel suo ordine, e sono come un idolo
di oro verde, con un occhio più grande dell’altro
e un orecchio lungo – quelli che mi concepirono
erano asimmetrici – sto sul tetto inclinato
e ricordo la striscia obliqua dei capelli
sulla tua fronte, l’intera tua natura obliqua
in rapporto all’universo e a me,
l’angolo del tuo corpo che indicava un punto cardinale misterioso
– e dico che non ti amo.

3

Sul tuo silenzio avrei potuto costruire una città.
Nulla si smuoveva, edifacavo a vuoto,
un vuoto scintillante di fulmini ispirati.
Una volta costruii perfino un pianeta
dai monti sericei, a forma di uccelli dormienti,
con tre cascate e in ognuna avevo confitto
sette pesci viola e da qualche parte, ricordo,
avevo sepolto in quel suolo inventato un oggetto
per noi, soltanto nostro,
ch’era l’essenza stessa del pianeta, la sua fonte di uranio. Oh
il tuo silenzio – ma forse ero io a non sentire,
forse in quel mentre tu cantavi o ridevi o urlavi
e il silenzio non era che una forma speciale
del tuo canto, del tuo riso, delle tue urla,
forse il tuo silenzio era in realtà quel pianeta sconosciuto, popoloso,
e io non costruivo in un vuoto scintillante
ma cercavo solo di proteggere qualcosa di esistente,
come si protegge un malato di malaria
con una coperta, con un’altra ancora, con il cappotto,
con quattro cuscini finché non scompare
– ma non ti amo.

4

Ti scrivo questa quarta lettere
in una stanza di legno, a un tavolo di legno,
legno dappertutto, incredibilmente tanto legno,
e dappertutto scritte, con l’inchiostro,
la matita chimica, la punta del coltello,
nomi, date, usignoli, treni,
chiavi. (Puoi aprire un
treno con la chiave e calpestare l’usignolo
intirizzito sui binari e apporre la tua firma con
tanto di data). Ho paura.
Oltre la cornice di legno della finestra
palpita la manica scura dell’abete
notturno; una notte
mi aspettavi, era estate, sul letto avevi messo i miei libri.
Quando entrai, vidi me stessa,
forse non dovevo rimpiazzare
il mio corpo di libri, di carta, di legno,
il mio corpo effimero, così la penso ora,
ora che non ti amo.

5

Se tu cercassi di tirarmi addosso
il lunedì, il martedì, il mercoledì,
lunedì, martedì e mercoledì rimbalzerebbero
cadendo a terra senza suono,
giovedì e venerdì
non possono più ferirmi,
non possono lasciarmi neanche il segno
di un minuscolo ombrello giapponese, del vaccino,
giovedì e venerdì non hanno forze,
sabato non ha forze,
domenica – non so che cosa voglia dir domenica
– non ti amo.

6

Ora sto qui e mi guardo allo specchio.
Posso ringiovanire e invecchiare a piacimento.
Se voglio, posso assomigliare a un animale
o a una pianta, o persino
al progetto di una macchina volante.
Sopra le mie sembianze come lava
vulcanica colasti tu una volta, ma io no, io non divenni pietra,
la prova è quanto accade nello specchio,
le sue stagioni in connubio,
le mutazioni, e soprattutto la mia mano
che sorreggeva un tempo i tuoi occhi
perché non cadessero dalle orbite, come due gocce immense,
quella stessa mano scrive ora che,
ecco, non ti amo.

7

La settima lettera te la scrivo appoggiata a un muro grigio.
Ricordo la tua bocca obliqua,
il tuo abbraccio che mi soffocava,
tutto il fasto di quella sala da ballo
dove gli errori miei si innamorarono
a prima vista l’uno dell’altro,
il fatto che lasciasti cadere la clessidra e che, di colpo,
il tempo mi abbandonò,
e ricordo il gesto con il quale mi mandasti a morte.
Sono appoggiata al muro di un tribunale
ma dirò soltanto questo:
Non ti amo.
E ancora lo ripeterò: Non ti amo.
Solo questo. Non ti amo.
Non ti amo.

Nina Cassian

(Traduzione di Anita Natascia Bernacchia)

da “C’è modo e modo di sparire”, Adelphi Edizioni, 2013

***

Scrisori

1

Ţi-aş fi scris mai demult, dar am aşteptat
întâi să fiu în afara singurătăţii, adică
în afara acelui ţinut în care copacii
stau în poziţie de rugă,
îngenuncheaţi înăuntrul lor,
şi râurile curg de asemeni înăuntrul lor,
fiindu-şi totodată trup şi suflet,
cu neputinţă de deosebit; am aşteptat
să plece şi păianjenul care
se desenase singur cu un vârf de argint pe umărul meu
şi iată-ma acum, gata să-ţi spun
că nu te iubesc.

2

Stau pe un acoperiş oblic de tablă verde,
în plin soare; aş putea aluneca,
dar cuiul soarelui mă pironeşte,
şi cerul însuşi dispune norii perpendicular pe mine,
încât
mă fixează în ordinea lui, şi sunt ca un idol
de aur verde, cu un ochi mai mare decât celălalt,
şi cu o ureche lungă – cei care m-au făcut
au fost asimetrici – stau pe acoperişul înclinat
şi-mi amintesc dunga oblică a părului
pe fruntea ta, întreaga ta făptură oblică
în raport cu universul şi cu mine,
unghiul trupului tău indicând un punct cardinal
misterios

3

Aveai o tăcere pe care puteam construi un oraş.
Nu se clintea nimic, zideam în gol,
într-un gol sclipitor de fulgere inspirate.
O dată am construit chiar o planetă,
cu munţi mătăsoşi, în formă de păsări adormite,
cu trei cascade în care înfipsesem câte
şapte peşti violeţi şi undeva, ţin minte,
îngropasem în acel sol inventat un obiect
pentru noi, numai al nostru, care
era însuşi sensul planetei, sursa ei de uraniu. O,
tăcerea ta – dar poate nu auzeam eu,
poate că tu cântai între timp, sau râdeai, sau urlai,
iar tăcerea nu era decât o formă aparte
a cântecului, a râsului, a urletului tău,
poate că tăcerea ta era de fapt planeta necunoscuta,
intens populată,
iar eu nu clădeam în gol sclipitor,
ci încercam doar să acopăr ceva existent,
aşa cum acoperi un bolnav de friguri
cu o pătură, cu încă una, cu paltonul,
cu patru perne până nu se mai vede,
– dar nu te iubesc.

4

Iţi scriu această a patra scrisoare
într-o odaie de lemn, la o masă de lemn,
lemn pretutindeni, îngrozitor de mult lemn,
şi pretutindeni inscripţii, cu cerneală,
cu creion chimic, cu vârful cuţitului,
nume, date, privighetori, trenuri,
chei. (Poţi descuia un
tren cu cheia şi poţi călca privighetoarea
amorţită pe şine şi să te iscăleşti
şi să pui o dată). Mi-e frică.
Dincolo de cadrul de lemn al ferestrei
palpită mâneca întunecată a bradului
nopţii; într-o noapte,
m-ai aşteptat, era vară, pe pat aşezaseşi cărţile mele.
Când am intrat, m-am văzut,
poate că nu trebuia să înlocuiesc
trupul meu de cărţi, de hârtie, de lemn,
cu trupul meu trecător, aşa gândesc acum
când nu te iubesc.

5

Dacă ai încerca să arunci în mine
cu luni, cu marţi, cu miercuri,
luni, marţi şi miercuri ar ricoşa
şi ar cădea la pământ fără sunet,
joi şi vineri
nu mă mai pot răni,
nu-mi pot lăsa nici măcar semnul
ca o minusculă umbrelă japoneză, al vaccinului,
joi şi vineri nu au putere,
sâmbătă nu are putere,
duminică – nu ştiu ce-nseamnă duminică,
– nu te iubesc.

6

Stau acum şi mă uit în oglindă.
Pot întineri şi pot îmbătrâni după plac.
Dacă vreau, pot să semăn cu un animal
sau cu o plantă, sau chiar
cu desenul tehnic al unui aparat de zbor.
Peste toate înfăţişările mele ai curs odată tu
ca o lavă vulcanică, ba nu, n-am împietrit,
dovadă evenimentele din oglindă,
anotimpurile ei contopite,
mutaţiile, şi mai ales mâna mea
care ţi-a sprijinit cândva ochii
să nu cadă din orbite, ca două picături imense,
şi care scrie acum că,
iată, nu te iubesc.

7

A şaptea scrisoare ţi-o scriu rezemată de un zid cenuşiu.
îmi amintesc gura ta oblică,
îmbrăţişarea cu care mă sugrumai,
tot fastul acelei săli de bal
în care erorile mele s-au îndrăgostit
una de alta, la prima vedere,
faptul că ai lăsat clepsidra să cadă, că, brusc,
timpul m-a părăsit,
şi-mi amintesc gestul cu care m-ai trimis la moarte.
Stau rezemată de zidul unui tribunal,
dar voi spune doar atât:
Nu te iubesc.
Şi voi spune din nou: Nu te iubesc.
Atât. Nu te iubesc.
Nu te iubesc.

Nina Cassian

Immagine fiabesca – Lars Gustafsson

Foto di Josef Sudek

 

Quel giorno blu d’autunno sbrigliato
l’aria un nuovo mare di cristallo,
e sul suo fondo i boschi e i campi,
appena mossi dal vento e inondati di luce.
Ma nel bosco di querce dov’era l’ombra
e le foglie cadevano come monete che nessuno osa toccare,
allora apparvero a briglia sciolta tre cavalieri.

Della loro meta nulla possiamo dirvi.

Lars Gustafsson

(Traduzione di Maria Cristina Lombardi)

da “Sulla ricchezza dei mondi abitati”, Crocetti Editore, 2010

∗∗∗

Sagobild

Denna dag var blå av hejdlös höst,
luften ett nytt kristalliskt hav,
och på dess botten skogarna och fälten,
knappt rörda utav vind men genomlysta.
Men genom ekskogen där skuggan fanns
och löven föll likt mynt som ingen vågar röra,
syntes då tre ryttare i sporrsträck.

Om deras mål får vi ej tala.

Lars Gustafsson

da “Ballongfararna”, Norstedt, 1962 

Ultimo amore – Fëdor Ivanovič Tjutčev

Foto di Katia Chausheva

 

Oh come sul declinar degli anni
Più teneramente e superstiziosamente amiamo!
Splendi, splendi, luce d’addio,
Dell’ultimo amore, del crepuscolo!

Ormai metà del cielo è coperta d’ombra,
Ancora all’occidente erra solo un raggio,
Indugia, indugia, giorno che declini,
Prolungati, prolungati, incantesimo!

Che importa se più fioco è il sangue,
Nel cuore la tenerezza non si spegne…
Oh tu, mio ultimo amore,
Sei la felicità e la disperazione.

Fëdor Ivanovič Tjutčev

(Traduzione di Eridano Bazzarelli)

da “Fëdor I. Tjutčev, Poesie”, Rizzoli, 1993

Scritta non prima della seconda metà del 1852, e non dopo l’inizio del 1854. Questa famosa poesia è ispirata all’amore per Elena. È apparsa nel 1954 in «Sovremennik».

∗∗∗

Последняя любовь

О, как на склоне наших лет
Нежней мы любим и суеверней…
Сияй, сияй, прощальный свет
Любви последней, зари вечерней!

Полнеба обхватила тень,
Лишь там, на западе, бродит сиянье, –
Помедли, помедли, вечерний день,
Продлись, продлись, очарованье.

Пускай скудеет в жилах кровь,
Но в сердце не скудеет нежность…
О ты, последняя любовь!
Ты и блаженство, и безнадежность.

Тютчев Федор Иванович

Между серединой 1851 и началом 1854