Rebecca Litchfield, dalla serie “Orphans of Time”, 2012 – 2014

Vengono, eccoli, sempre da soli
verso di me tutti i frantumi,
briciole slabbrate ed intere
di cose che stenti a capire.
Sono come li ho dimenticati
da quando si sono addormentati:
un vecchio cimitero di bambole.
Ora cominciano a muoversi,
a prendere corpo dall’ombra
e da un brusio come d’alveare,
e si ricompongono a poco a poco.
Zoccoli con aureola d’angelo,
frammenti di icone che serbano, a rimorso,
di benedizione una traccia e maledizione,
una lacrima fissata in pittura,
una mano ferita, uno sguardo,
a campane, pare, lontane,
e qualche pagina di libro.
Un coccio risuscita un’anfora rotta.
Stormisce anche l’edera morta
e a una a una, destandosi, le voci spente
mormorano pare e pare che ridano.
Mi vedo ora convitato alla Cena,
ora centurione nella persecuzione.
Provo di nuovo la camicia d’allora,
stretta, con una ferita d’allora,
e dimenticata
nel cuore del tempo, silenziosa.
E se porto la mano allo squarcio
di non so quale lotta,
mi scivola molle sul sangue.
Là si raccoglie
tutto ciò che da sé si aduna,
frammenti di Scrittura e schegge di luna.
Non posso ingannarmi.
Il gelo mi brucia: un blocco d’argento,
e nella nebbia le dita
diventano sopra le unghie carbone di ghiaccio.

Tudor Arghezi

(Traduzione di Marco Cugno)

da “Accordi di parole”, (Poesie 1927-1967), Einaudi, Torino, 1972

∗∗∗

Reminiscenţe

Vin, iată-le, tot de la sine,
Frînturile toate spre mine,
Fărîme ştirbite şi-ntregi
De lucruri pe care de-abia le-nţelegi.
Aşa sînt precum le-am uitat
De cînd s-au culcat:
Un fost cimitir de păpuşi,
Încep să se mişte de-acuşi,
Să capete trup
Din umbră şi zvon ca de stup,
Şi, rupte, pe-ncetul se reîntregesc.
Copite cu nimb îngeresc,
Spărturi de icoane, păstrînd a mustrare,
O schiţă de bine şi rău cuvîntare,
O lacrimă prinsă-n pictură,
O mînă rănită, o căutătură,
Şi clopote, parcă, departe,
Şi cîte o foaie de carte.
O ţandără-nvie o amforă spartă.
Dă sunet şi iedera moartă
Şi vocile stinse luînd graiuri, pe rînd,
Şi mùrmură parcă şi parcă şi rîd.
Mă văd cînd la Cină părtaş,
Sau cînd, în prigoană, sutaş.
Încerc iar cămaşa de-atunci,
Îngustă, cu-o rană de-atunci,
Şi nemaiştiută
La inima vremii, tăcută.
Şi dacă duc palma la gaura ruptă,
Nu ştiu din ce luptă,
Mi-alunecă, moale, pe sînge.
Acolo se strînge
Tot ce de la sine se-adună,
Frînturi de Scriptură şi haşchii de lună.
Nu pot să mă mint.
Mă arde îngheţul: un sloi de argint,
Şi deştele-n ceaţă
Se fac peste unghii cărbune de gheaţă.

Tudor Arghezi

da “Una sută una poeme”, Bucureşti, Editura de Stat, 1947