Foto di Alessio Albi

Cerco un tuo segno nel rumore e nel silenzio
e, come a caccia, spio nel tempo
per vederti: sei tu il mio falco, quello che cerco?
Ti uccido? Oppure in ginocchio a pregare.

Per credere in te o per negarti
ti cerco sempre e inutilmente.
Sei il mio sogno piú bello,
e non oso farti precipitare dal cielo come un masso.

Come nello specchio di una strada d’acqua
ora sembri esistere ora non esisti piú;
ti ho visto fra le stelle, fra i pesci,
come il toro selvaggio quando va a bere.

Siamo soli ora nella tua grande storia
e rimango con te a combattere ancora
senza il desiderio di vincere.
Voglio toccarti e gridare: «Esiste!»

Tudor Arghezi

(Traduzione di Salvatore Quasimodo)

da “Tudor Arghezi, Poesie”, “Lo Specchio” Mondadori, 1966

∗∗∗

Psalm

Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pîndesc în timp, ca pe vînat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţa sau pentru tăgadă.
Te caut dîrz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari dnd a fi, pari cînd că nu mai eşti;
Te-ntrezăriiîn stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec cînd se-adapă.

Singuri, acum, în marea ta poveste,
Rămîn cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: « Este! »

Tudor Arghezi

da “Cuvinte potrivite”, Editura Fundaţiei Culturale Principele Carol, Bucureşti, 1927 

Monia Merlo, dalla serie Crisalide, 2015

Come nel silenzio
profondo dell’abisso
della notte pallida, uguale a luce
di luna nella nebbia della sera;

come l’anima perduta
in una leggera ragnatela
che oscilla obliqua
per tenere carezze;

come uscite da pagine lette
farfalle chiare cerchiate d’occhi d’oro
su ciuffi di centàurea
muovono ali polverose;

con un fruscio di seta
soffocato nelle trine −
sulla mia finestra
passa il vento, rete
stellata di perle.

Confuso nel ricordo
un profumo di sogno ritorna:
sul seno appena scoperto
un braccio sottile
dormiva come un iris.

Gli occhi chiusi in gusci di ferro
versano un seme tremante
negli occhi di un tempo:
e gli alberi contro il cielo
sembrano navi nere
cariche di mistero.

Tudor Arghezi

(Traduzione di Salvatore Quasimodo)

da “Tudor Arghezi, Poesie”, “Lo Specchio” Mondadori, 1966

∗∗∗

Agate negre

Cum e-n mijlocul tăcerii,
Adîndtă-n văgăuna
Nopţii palide, ca luna
Licărind în bruma serii;

Şi cum sufletul se pierde
Într-un lin păinjiniş
Ce se leagănă pieziş
Să-l mîngîie şi dezmierde;

Cum din foile citite
Fluturi albi, cu ochi de aur
Pe buchete de ţintaur
Mişcă aripi prăfuite;

Cu susure de mătasă
Înecată de dantele –
Pe la geamurile mele
Trece vîntul ca o plasă
Constelată cu mărgele.

Turburat în amintire,
S-a întors parfum de vis,
De la sînu-abia deschis
Peste care-un braţ subţire
Adormea ca un irìs.

Ochii strînşi în coji de fier
Dau o boabă tremurată
Pentru ochii de-altădată:
Şi copacii-ntorşi spre cer
Par corăbii negre, iată,
Încărcate  cu mister.

Tudor Arghezi

da “Cuvinte potrivite”, Editura Fundaţiei Culturale Principele Carol, Bucureşti, 1927 

Giulia Beltrame by Monia Merlo

I tuoi occhi si sono posati su lettere e parole
come api azzurre assetate di profumi sacri
e succhiando il miele del libro si sono ubriacate.

Visione della sapienza, vieni nel mio giardino
dove il basilico è alto come un abete e i biancospini
graffiano i noccioli del seno nel lino della camicia.

La terra ti insegue per assorbirti
con i fili venuti su dell’erba cieca.
Dal tuo sangue e dal tuo sudore
possono nascere altri frutti e nuovi fiori.

Vieni, davanti a te stenderò assenzio e camomilla
che il solleone matura.
Con le braccia e il petto aprirò un varco
nella radura e le erbacce.

Alzerò le tenere viti con le spine dei rovi
strette a te come i bruchi lunghi
e ti filtrerò come da un setaccio
lasciando a parte le foglie e l’ombra
come hai fatto anche tu nel libro,
sposa!

E dopo averti filtrata e difesa
dalle piccole belve, dagli insetti grossi un carato,
dal serpente, dalle catene e dai metalli
vegetali,
lascerai che ti metta anelli alle dita, bracciali
ai piedi e altri vestiti, di fuoco.

Tudor Arghezi

(Traduzione di Salvatore Quasimodo)

da “Tudor Arghezi, Poesie”, “Lo Specchio” Mondadori, 1966

∗∗∗

Mireasa

Ochii tăi s-au pus pe slove şi cuvinte
Ca nişte albine albastre, însetate de mirodeniile sfinte
Şi sugînd mierea cărţii s-au îmbătat cu ea.

Halucinata ştinţei, vino în grădina mea,
Unde busuiocul a crescut ca brazii, şi măceşii
Zgîrie sîmburii sinului prin inul cămeşii.

Pămîntul umblă după tine să te soarbă
Cu vîrfuri boante de iarbă oarbă.
Din sîngele tău băut şi din sudoare
Pot să iasă alte poame şi feluri noi de floare.

Vino. Dinainte îţi voi desface pelinul şi romaniţa
Pe care le coace arşiţa.
Cu braţele şi pieptul voi despica poiana
Şi buruiana.

Voi ridica viţele fragede cu ghimpi de mărăcine
Ca nişte omizi lungi, lipite de tine,
Te voi strecura ca dintr-o plasă,
Dînd foile şi umbra deoparte,
Cum ai făcut şi tu în carte,
Mireasă!

După ce te voi fi trecut şi apărat
De fiarele mici, de gîzele de un carat,
De şarpe, de lanţuri şi de metale
Vegetale,
O să mă laşi să-ţi pui inele de mîini, brăţări de picioare
Şi alte veştminte, dogoritoare.

Tudor Arghezi

da “Versuri de seară”, 1935

Rebecca Litchfield, dalla serie “Orphans of Time”, 2012 – 2014

Vengono, eccoli, sempre da soli
verso di me tutti i frantumi,
briciole slabbrate ed intere
di cose che stenti a capire.
Sono come li ho dimenticati
da quando si sono addormentati:
un vecchio cimitero di bambole.
Ora cominciano a muoversi,
a prendere corpo dall’ombra
e da un brusio come d’alveare,
e si ricompongono a poco a poco.
Zoccoli con aureola d’angelo,
frammenti di icone che serbano, a rimorso,
di benedizione una traccia e maledizione,
una lacrima fissata in pittura,
una mano ferita, uno sguardo,
a campane, pare, lontane,
e qualche pagina di libro.
Un coccio risuscita un’anfora rotta.
Stormisce anche l’edera morta
e a una a una, destandosi, le voci spente
mormorano pare e pare che ridano.
Mi vedo ora convitato alla Cena,
ora centurione nella persecuzione.
Provo di nuovo la camicia d’allora,
stretta, con una ferita d’allora,
e dimenticata
nel cuore del tempo, silenziosa.
E se porto la mano allo squarcio
di non so quale lotta,
mi scivola molle sul sangue.
Là si raccoglie
tutto ciò che da sé si aduna,
frammenti di Scrittura e schegge di luna.
Non posso ingannarmi.
Il gelo mi brucia: un blocco d’argento,
e nella nebbia le dita
diventano sopra le unghie carbone di ghiaccio.

Tudor Arghezi

(Traduzione di Marco Cugno)

da “Accordi di parole”, (Poesie 1927-1967), Einaudi, Torino, 1972

∗∗∗

Reminiscenţe

Vin, iată-le, tot de la sine,
Frînturile toate spre mine,
Fărîme ştirbite şi-ntregi
De lucruri pe care de-abia le-nţelegi.
Aşa sînt precum le-am uitat
De cînd s-au culcat:
Un fost cimitir de păpuşi,
Încep să se mişte de-acuşi,
Să capete trup
Din umbră şi zvon ca de stup,
Şi, rupte, pe-ncetul se reîntregesc.
Copite cu nimb îngeresc,
Spărturi de icoane, păstrînd a mustrare,
O schiţă de bine şi rău cuvîntare,
O lacrimă prinsă-n pictură,
O mînă rănită, o căutătură,
Şi clopote, parcă, departe,
Şi cîte o foaie de carte.
O ţandără-nvie o amforă spartă.
Dă sunet şi iedera moartă
Şi vocile stinse luînd graiuri, pe rînd,
Şi mùrmură parcă şi parcă şi rîd.
Mă văd cînd la Cină părtaş,
Sau cînd, în prigoană, sutaş.
Încerc iar cămaşa de-atunci,
Îngustă, cu-o rană de-atunci,
Şi nemaiştiută
La inima vremii, tăcută.
Şi dacă duc palma la gaura ruptă,
Nu ştiu din ce luptă,
Mi-alunecă, moale, pe sînge.
Acolo se strînge
Tot ce de la sine se-adună,
Frînturi de Scriptură şi haşchii de lună.
Nu pot să mă mint.
Mă arde îngheţul: un sloi de argint,
Şi deştele-n ceaţă
Se fac peste unghii cărbune de gheaţă.

Tudor Arghezi

da “Una sută una poeme”, Bucureşti, Editura de Stat, 1947

Ramón Casas, Estudio, 1893

Mi sono difeso invano e ora mi nascondo nell’ombra
della luna bianca, l’alta lancia spezzata.
Ho messo terre e acque tra noi come ostacoli,
e siamo, in ogni luogo, vicini.
T’incontro su ogni sentiero in attesa,
eterna silenziosa compagna.
Prendi per me nel cavo
delle mani l’acqua delle sorgenti
che esce tra templi e pietre senza rumore.
Ti slacci la camicetta e coi seni nelle mani
domandi: «Vuoi dissetarti qui o alla fonte? »
Hai accostato la tua bocca alla mia piegata
al ghiacciolo per bere con me la sua scintilla.
Confusa in ogni cosa, come ombra o pensiero,
la luce ti porta in sé e la terra ti ha fatto crescere.
In ogni suono il tuo silenzio: nelle tempeste
nelle preghiere nel passo dell’uomo e nei liuti.
Ciò che soffro è dolore per te,
tu sei in ogni cosa che nasce o muore,
vicino a me e pure cosí lontana,
sposa sempre promessa, mai sposa.

Tudor Arghezi

(Traduzione di Salvatore Quasimodo)

da “Tudor Arghezi, Poesie”, “Lo Specchio” Mondadori, 1966

∗∗∗

Cîntare

M-am apărat zadarnic şi mă strecor din luptă
În umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă.
Pusei pămînt şi ape, zăgaze între noi,
Şi sîntem, pretutindeni, alături, amîndoi.
Te întîlnesc pe toată poteca-n aşteptare,
Necontenita mută a mea insoţitoare.
Pe la fîntîni iei unda pe palme şi mi-o dai,
Iscată dintre pietre şi timpuri, fără grai.
Ţi-ai desfăcut cămaşa şi-ntrebi cu sînii-n mină
De vreau s-astîmpăr setea din ei sau din fîntînă.
Ai dus la ţurţur gura cu gura mea plecată,
Voind să bei cu mine scînteia lui deodată.
Amestecată-n totul, ca umbra şi ca gîndul,
Te poartă-n ea lumina şi te-a crescut pămîntul.
În fiecare sunet tăcerea ta se-aude,
În vijelii, în rugă, în pas şi-n alăute.
Ce sufăr mi se pare că-ţi este de durere,
De faţa-n tot ce naşte, de faţa-n tot ce piere,
Apropriată mie şi totuşi depărtată,
Logodnică de-a pururi, soţie niciodată.

Tudor Arghezi

da “Cuvinte potrivite”, Editura Fundaţiei Culturale Principele Carol, Bucureşti, 1927