(Parte seconda)
I
Provavo a tendere la luce
quando il suo arco disteso all’improvviso
mi gettò in alto.
E mi ritrovai dapprima più lentamente, poi
più rapidamente
e poi
fulmineo come soltanto il pensiero
si coagula nelle costellazioni di parole –
sì, mi ritrovai a scivolare
sulle sue lunghe lance mobili,
con le code conficcate nel sole,
con le punte che corrono eternamente
verso non so che cosa, verso non so quando.
E poiché io stesso ero un fulmine,
staccato dalla terra come da una nuvola,
pareva che fossi e non fossi
verso il passato, dal futuro,
verso ciò che è stato da ciò che sarà,
un numero decrescente
cinque,
quattro,
tre,
da decine di migliaia, o forse anche da migliaia di migliaia.
II
In tal modo raggiungevo e superavo
le spine della luce,
le vecchie immagini staccate dalla terra.
Simile al ferro dell’aratro che strappa
e getta
su un lato la grossa zolla di terra,
la luce solca il caos e lo riempie
di figure, di immagini, di semi,
che di passaggio ha strappato
dalla scorza azzurra del globo
che ha arato nel tempo e ha
lasciato dietro di sé, da qualche parte.
Ridi, occhio, fendi il tuo orizzonte
e sii capiente e sii attento, sempre.
Lascia che la cascata del mondo irrompa
nell’antro affamato della mia anima.
E voi piedi, calcate lievemente le soglie.
Eccomi indietro l’adolescenza.
Scendo per i miei corpi ritrovati
come per una scala
e i ricordi hanno corpo, e il tempo ha innesto.
Ed ecco i miei amici dimenticati e il mio primo amore
e il settimo anno della mia vita ritrovato,
e il primo sì e il primo no
e il mio primo stupore
e l’aria di allora
sulla punta irrigidita di un raggio.
III
Sono caduto nel mio cuore
simile alla sabbia nella clessidra.
Sono caduto nel mio cuore di bambino
così come un cavallo crolla nell’inverno.
Sono caduto in un cuore che,
a contatto con me stesso,
facevo esistere sempre meno
e più spento.
Ogni suo battito ondeggiava sempre più disteso
e io nuotavo, nuotavo e ogni
bracciata spingeva,
sempre più lontano da me,
le rive.
E nuotavo, nuotavo
in mezzo a un mare di candore,
di solitudine, di cose passate.
Nuotavo, in un galleggiante
e trasparente oceano, nuotavo.
IV
Cosa cerco, mi chiedevo, cosa cerco
sulla lucentezza dei vecchi candori
fra queste punte di luce che fanno oscillare
paesaggi morti, dissolti
in spazi di solitudine?…
È la mia ora di adesso, più viva
della luce nel sogno
e sento miracoli molto più grandi
negli attimi che vengono
che negli anni radi.
Nichita Stănescu
(Traduzione di Fulvio del Fabbro e Alessia Tondini)
da “Il diritto al tempo”, 1965, in “La guerra delle parole”, Le Lettere, Firenze, 1999
Essendo le parole l’ombra della struttura della materia, noi cerchiamo di continuo la fonte che ha illuminato la materia tale da lasciare un’ombra tanto maestosa, tanto semantica. Il tendere verso questa fonte riporta talvolta le parole attraverso la materia, distruggendo la materia, verso la fonte iniziale. L’attraversamento della materia da parte delle parole non ha più attinenza con la parola, esso potrebbe essere proprio la poesia.
Se la materia è dotata di tempo, la parola è dotata di eternità, se la materia è simultanea soltanto al secondo, la parola è simultanea a tutto, sempre. L’ombra della mia vita sono le mie parole. Io sono simultaneo al mio proprio secondo, le mie parole sono simultanee a tutto, sempre.
L’unica proprietà è avere spirito. Avere materia è dispersione. Il dolore e il sentimento del tragico appaiono non quando la materia lacera la materia, ma solo quando la parola lacera la parola lasciando nelle tenebre la scia delle non-parole. In questi testi verranno mostrati alcuni episodi della guerra della parola con la parola e del verbo con il verbo […].
Nichita Stănescu, dall’introduzione di “La guerra delle parole”.
∗∗∗
Îndoirea luminii
(partea a doua)
I
Încercam să încordez lumina
cînd arcul ei destins deodată
mă azvîrli în sus.
Şi m-am trezit întîi mai lent,
apoi mai iute
şi apoi
fulgerător cum numai gîndul
se-ncheagă-n constelaţii de cuvinte –
da, m-am trezit alunecînd
pe lungile ei suliţi mişcătoare,
cu cozile înfipte veşnic alergînd
spre nu ştiu ce, spre nu ştiu cînd.
Şi cum eu însumi fulgeram,
desprins de pe pămînt ca dintr-un nor,
parcă eram şi nu eram
înspre trecut, din viitor,
înspre ce-a fost din ce va fi,
un număr descrescînd
cinci,
patru,
trei,
din zece mii, sau poate chiar din mii de mii.
II
Astfel ajungeam din urmă şi treceam
mai departe de spinii luminii,
de vechi imagini rupte din pămînt.
Asemeni fierului de plug ce smulge
şi azvîrle
pe-o muche brazda groasă de pămînt,
lumina taie haosul şi-l umple
cu chipuri, cu imagini, cu seminţe,
pe care-n trecere le-a smuls
din coaja-albastră-a globului
ce l-a arătat în timp şi l-a
lăsat în urmă-i, undeva.
Deci mă aflam între imagini
jucînd pe spijele luminii,
atît de dese cum pe mare,
la răsărit, nasc lucioli,
ce-alunecă şi se-ntretaie dînd pe coamă
de-a rostogolul asprii sori,
şi se subţie, se destramă
într-un vîrtej de reci culori,
cu patimă, dar şi cu teamă
lucidităţi, dar şi candori,
amestecîndu-le de-o seamă.
Rîzi, ochiule, despică-ţi orizontul
şi fii încăpător şi fii atent, mereu.
Cascada lumii las-o să irumpă
în peştera flămîndă-a sufletului meu.
Şi voi picioare, lin călcaţi pe praguri.
Adolescenţa iată-mi-o înapoi.
Cobor pe propriile-mi trupuri regăsite
ca pe-o scară
şi amintirile au trup, şi timpul are-altoi.
Şi iată-mi prietenii uitaţi şi-ntîia mea iubire
şi anul şapte-al vieţii mele regăsit,
şi primul da şi primul nu
şi prima mea uimire
şi aerul de-atunci
în vîrful unei raze-nţepenit.
III
Am căzut în propria mea inimă
asemenea nisipului în clepsidră.
Am căzut în propria mea inimă de copil
la fel cum se prăbuşeşte-n iarnă un cal.
Am căzut într-o inimă pe care
atingînd-o cu mine însumi
o făceam să existe din ce în ce mai puţin
şi mai stins.
Fiecare bătaie a ei ondula tot mai întins
şi eu înotam, înotam şi fiece lovitură
de braţ împingea,
de jur-împrejurul meu, tot mai departe,
ţărmurile.
Şi înotam, înotam
în mijlocul unei mări a candorii,
a singurătăţii, a lucirilor de demult.
Înotam, într-un plutitor
şi transparent ocean, înotam.
IV
Ce caut, mă-ntrebam, ce caut
pe luciul vechilor candori
printre aceste vîrfuri de lumină clătinînd
privelişti moarte, destrămate
în spaţii de singurătate ?…
E ora mea de-acum, mai vie
decît lumina-n reverie
şi simt miracole cu mult mai mari
în clipele venind decît în anii rari
şi începutul vieţii mele: romburi, linii
călătorind pe vîrfurile reci ale luminii…
M-am smuls, deci, din mirajul fraged
rarefiat, ca aerul deasupra stîncii
pe cînd vederea lumii îmi împodobea
cu încă o sprînceană, ochiul.
Nichita Stănescu
da “Dreptul la timp”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965
Poesia in rete 