Foto di Robert Hutinski
1
Ti avrei scritto molto tempo fa ma prima ho atteso
di essere fuori dalla solitudine
ovvero fuori da quella contrada dove gli alberi
stanno in posizione orante,
in se stessi inginocchiati,
e i fiumi scorrono in se stessi,
essendo a un tempo corpo e anima,
impossibili da distinguere; ho atteso
che se ne andasse anche il ragno che
con una punta d’argento si era disegnato sulla spalla
e ora eccomi pronta a dirti
che non ti amo.
2
Sto su un tetto obliquo di lamiera verde,
in pieno sole; potrei scivolare
ma il cuneo del sole mi inchioda
e il cielo stesso dispone le nuvole perpendicolari a me,
tanto da incastonarmi nel suo ordine, e sono come un idolo
di oro verde, con un occhio più grande dell’altro
e un orecchio lungo – quelli che mi concepirono
erano asimmetrici – sto sul tetto inclinato
e ricordo la striscia obliqua dei capelli
sulla tua fronte, l’intera tua natura obliqua
in rapporto all’universo e a me,
l’angolo del tuo corpo che indicava un punto cardinale misterioso
– e dico che non ti amo.
3
Sul tuo silenzio avrei potuto costruire una città.
Nulla si smuoveva, edifacavo a vuoto,
un vuoto scintillante di fulmini ispirati.
Una volta costruii perfino un pianeta
dai monti sericei, a forma di uccelli dormienti,
con tre cascate e in ognuna avevo confitto
sette pesci viola e da qualche parte, ricordo,
avevo sepolto in quel suolo inventato un oggetto
per noi, soltanto nostro,
ch’era l’essenza stessa del pianeta, la sua fonte di uranio. Oh
il tuo silenzio – ma forse ero io a non sentire,
forse in quel mentre tu cantavi o ridevi o urlavi
e il silenzio non era che una forma speciale
del tuo canto, del tuo riso, delle tue urla,
forse il tuo silenzio era in realtà quel pianeta sconosciuto, popoloso,
e io non costruivo in un vuoto scintillante
ma cercavo solo di proteggere qualcosa di esistente,
come si protegge un malato di malaria
con una coperta, con un’altra ancora, con il cappotto,
con quattro cuscini finché non scompare
– ma non ti amo.
4
Ti scrivo questa quarta lettere
in una stanza di legno, a un tavolo di legno,
legno dappertutto, incredibilmente tanto legno,
e dappertutto scritte, con l’inchiostro,
la matita chimica, la punta del coltello,
nomi, date, usignoli, treni,
chiavi. (Puoi aprire un
treno con la chiave e calpestare l’usignolo
intirizzito sui binari e apporre la tua firma con
tanto di data). Ho paura.
Oltre la cornice di legno della finestra
palpita la manica scura dell’abete
notturno; una notte
mi aspettavi, era estate, sul letto avevi messo i miei libri.
Quando entrai, vidi me stessa,
forse non dovevo rimpiazzare
il mio corpo di libri, di carta, di legno,
il mio corpo effimero, così la penso ora,
ora che non ti amo.
5
Se tu cercassi di tirarmi addosso
il lunedì, il martedì, il mercoledì,
lunedì, martedì e mercoledì rimbalzerebbero
cadendo a terra senza suono,
giovedì e venerdì
non possono più ferirmi,
non possono lasciarmi neanche il segno
di un minuscolo ombrello giapponese, del vaccino,
giovedì e venerdì non hanno forze,
sabato non ha forze,
domenica – non so che cosa voglia dir domenica
– non ti amo.
6
Ora sto qui e mi guardo allo specchio.
Posso ringiovanire e invecchiare a piacimento.
Se voglio, posso assomigliare a un animale
o a una pianta, o persino
al progetto di una macchina volante.
Sopra le mie sembianze come lava
vulcanica colasti tu una volta, ma io no, io non divenni pietra,
la prova è quanto accade nello specchio,
le sue stagioni in connubio,
le mutazioni, e soprattutto la mia mano
che sorreggeva un tempo i tuoi occhi
perché non cadessero dalle orbite, come due gocce immense,
quella stessa mano scrive ora che,
ecco, non ti amo.
7
La settima lettera te la scrivo appoggiata a un muro grigio.
Ricordo la tua bocca obliqua,
il tuo abbraccio che mi soffocava,
tutto il fasto di quella sala da ballo
dove gli errori miei si innamorarono
a prima vista l’uno dell’altro,
il fatto che lasciasti cadere la clessidra e che, di colpo,
il tempo mi abbandonò,
e ricordo il gesto con il quale mi mandasti a morte.
Sono appoggiata al muro di un tribunale
ma dirò soltanto questo:
Non ti amo.
E ancora lo ripeterò: Non ti amo.
Solo questo. Non ti amo.
Non ti amo.
Nina Cassian
(Traduzione di Anita Natascia Bernacchia)
da “C’è modo e modo di sparire”, Adelphi Edizioni, 2013
***
Scrisori
1
Ţi-aş fi scris mai demult, dar am aşteptat
întâi să fiu în afara singurătăţii, adică
în afara acelui ţinut în care copacii
stau în poziţie de rugă,
îngenuncheaţi înăuntrul lor,
şi râurile curg de asemeni înăuntrul lor,
fiindu-şi totodată trup şi suflet,
cu neputinţă de deosebit; am aşteptat
să plece şi păianjenul care
se desenase singur cu un vârf de argint pe umărul meu
şi iată-ma acum, gata să-ţi spun
că nu te iubesc.
2
Stau pe un acoperiş oblic de tablă verde,
în plin soare; aş putea aluneca,
dar cuiul soarelui mă pironeşte,
şi cerul însuşi dispune norii perpendicular pe mine,
încât
mă fixează în ordinea lui, şi sunt ca un idol
de aur verde, cu un ochi mai mare decât celălalt,
şi cu o ureche lungă – cei care m-au făcut
au fost asimetrici – stau pe acoperişul înclinat
şi-mi amintesc dunga oblică a părului
pe fruntea ta, întreaga ta făptură oblică
în raport cu universul şi cu mine,
unghiul trupului tău indicând un punct cardinal
misterios
3
Aveai o tăcere pe care puteam construi un oraş.
Nu se clintea nimic, zideam în gol,
într-un gol sclipitor de fulgere inspirate.
O dată am construit chiar o planetă,
cu munţi mătăsoşi, în formă de păsări adormite,
cu trei cascade în care înfipsesem câte
şapte peşti violeţi şi undeva, ţin minte,
îngropasem în acel sol inventat un obiect
pentru noi, numai al nostru, care
era însuşi sensul planetei, sursa ei de uraniu. O,
tăcerea ta – dar poate nu auzeam eu,
poate că tu cântai între timp, sau râdeai, sau urlai,
iar tăcerea nu era decât o formă aparte
a cântecului, a râsului, a urletului tău,
poate că tăcerea ta era de fapt planeta necunoscuta,
intens populată,
iar eu nu clădeam în gol sclipitor,
ci încercam doar să acopăr ceva existent,
aşa cum acoperi un bolnav de friguri
cu o pătură, cu încă una, cu paltonul,
cu patru perne până nu se mai vede,
– dar nu te iubesc.
4
Iţi scriu această a patra scrisoare
într-o odaie de lemn, la o masă de lemn,
lemn pretutindeni, îngrozitor de mult lemn,
şi pretutindeni inscripţii, cu cerneală,
cu creion chimic, cu vârful cuţitului,
nume, date, privighetori, trenuri,
chei. (Poţi descuia un
tren cu cheia şi poţi călca privighetoarea
amorţită pe şine şi să te iscăleşti
şi să pui o dată). Mi-e frică.
Dincolo de cadrul de lemn al ferestrei
palpită mâneca întunecată a bradului
nopţii; într-o noapte,
m-ai aşteptat, era vară, pe pat aşezaseşi cărţile mele.
Când am intrat, m-am văzut,
poate că nu trebuia să înlocuiesc
trupul meu de cărţi, de hârtie, de lemn,
cu trupul meu trecător, aşa gândesc acum
când nu te iubesc.
5
Dacă ai încerca să arunci în mine
cu luni, cu marţi, cu miercuri,
luni, marţi şi miercuri ar ricoşa
şi ar cădea la pământ fără sunet,
joi şi vineri
nu mă mai pot răni,
nu-mi pot lăsa nici măcar semnul
ca o minusculă umbrelă japoneză, al vaccinului,
joi şi vineri nu au putere,
sâmbătă nu are putere,
duminică – nu ştiu ce-nseamnă duminică,
– nu te iubesc.
6
Stau acum şi mă uit în oglindă.
Pot întineri şi pot îmbătrâni după plac.
Dacă vreau, pot să semăn cu un animal
sau cu o plantă, sau chiar
cu desenul tehnic al unui aparat de zbor.
Peste toate înfăţişările mele ai curs odată tu
ca o lavă vulcanică, ba nu, n-am împietrit,
dovadă evenimentele din oglindă,
anotimpurile ei contopite,
mutaţiile, şi mai ales mâna mea
care ţi-a sprijinit cândva ochii
să nu cadă din orbite, ca două picături imense,
şi care scrie acum că,
iată, nu te iubesc.
7
A şaptea scrisoare ţi-o scriu rezemată de un zid cenuşiu.
îmi amintesc gura ta oblică,
îmbrăţişarea cu care mă sugrumai,
tot fastul acelei săli de bal
în care erorile mele s-au îndrăgostit
una de alta, la prima vedere,
faptul că ai lăsat clepsidra să cadă, că, brusc,
timpul m-a părăsit,
şi-mi amintesc gestul cu care m-ai trimis la moarte.
Stau rezemată de zidul unui tribunal,
dar voi spune doar atât:
Nu te iubesc.
Şi voi spune din nou: Nu te iubesc.
Atât. Nu te iubesc.
Nu te iubesc.
Nina Cassian
Poesia in rete 