In seguito ci vedevamo sempre più spesso.
Io stavo a un’estremità dell’ora,
tu − all’altra,
come le due anse di un’anfora.
Solo le parole volavano fra di noi,
avanti e indietro.
Il loro vortice pareva essere quasi visto,
e all’improvviso,
piegavo un ginocchio,
e poggiavo il gomito a terra,
solo per vedere l’erba inclinata
dalla caduta di qualche parola,
come sotto la zampa di un leone in corsa.
Le parole ruotavano, ruotavano fra di noi,
avanti e indietro,
e quanto più ti amavo, tanto più
ripetevano, in un vortice quasi visibile,
la struttura della materia, dall’inizio.

Nichita Stănescu

(Traduzione di Fulvio del Fabbro e Alessia Tondini)

da “Una visione dei sentimenti”, 1964, in “Nichita Stănescu, La guerra delle parole”, Le Lettere, Firenze, 1999

∗∗∗

Poveste sentimentală

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu − la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de caderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

Nichita Stănescu

da “O viziune a sentimentelor”, Editura pentru Literatură, 1964

Mi alzo e orno la volta azzurra
del mio grido calmo,
che ho colto dall’infanzia,
quando vagavo fra i boschi secolari,
credendo che il tronco della quercia fosse
una colonna dei giardini pensili.

Piego il mento sul petto: così
la mia voce suona più virile,
e le mie ali si vedono meglio, quando le spiego
e taglio, con il loro margine, le strisce mobili
di luce arancione, che il tramonto
proietta di roccia in roccia,
facendole risuonare.

Io stesso, con i miei occhi, − ve lo giuro sul sole,
sull’anima ruotante degli uccelli e sull’ombra
del mio corpo, che sempre si allunga, −
ho girato intorno al giardino pensile.
Era un’intuizione della terra feconda,
rotolata fra il sole e le stelle,
e qualunque parola di lode avessi detto,
ancor di più
avrebbe rotto il contorno delle mie labbra
avrebbe spaccato i miei denti velati per lo stupore.

Io ti amo dell’amore che l’occhio ha
per il suo occhio gemello,
dell’amore che la mano ha per l’altra mano,
dell’amore che i pensieri hanno
per quelle parole in cui si immergono…

Nichita Stănescu

(Traduzione di Fulvio del Fabbro e Alessia Tondini)

da “Il senso dell’amore”, 1960, in “La guerra delle parole”, Le Lettere, Firenze, 1999

∗∗∗

O viziune a păcii

Mă ridic şi azuria boltă o împodobesc
cu strigătul meu liniştit,
pe care l-am deprins din copilărie,
pe când rătăceam prin codrii seculari,
socotind trunchiul stejarului a fi
coloană din grădinile suspendate.

Îmi aplec bărbia în piept: astfel
glasul meu sună mai bărbătesc,
şi aripile mi se văd mai bine, cum le întind
şi tai, cu dunga lor, plimbătoarele fâşii
de portocalie lumină, pe care amurgul
le coboară din stâncă în stâncă,
făcându-le să sune.

Eu însumi, cu propriii mei ochi, − vă jur pe soare,
pe sufletul rotitor al păsărilor şi pe umbra
mereu lungindu − se, a trupului meu, −
am dat ocol grădinii suspendate.
Era o intuiţie a pământului fecund,
rostogolit între soare şi stele,
şi orice cuvânt de laudă aş fi strigat,
mai mult
mi-ar fi rupt dâra buzelor
mi-ar fi spart dinţii aburind de mirare.

Eu te iubesc cu dragostea ochiului
pentru ochiul lui geamăn,
cu dragostea mâinii pentru cealaltă mână,
cu dragostea gândurilor
pentru cuvintele în care se scufundă întocmai…

Nichita Stănescu

da “Sensul iubirii”, E.S.P.L.A., 1960

Tu fluttui come un sogno notturno
sopra la mia anima.
Appoggi la tua tempia
sul mio cuore come su una pietra rossa,
e aspetti che ti dica il nome
di tutte le cose
che ho smesso da molto tempo
di dirti.
La mia bocca è nel silenzio più completo,
piegata come la seta di una bandiera
in un giorno senza vento.
Oh, non andare da nessuna parte!
Mi spezzerò il cuore con un solo movimento
della mano,
perché nasca il dolore che conosce
il nome del dolore,
perché nasca il mio amore di uomo
che conosce il tuo nome strano, di donna.

Nichita Stănescu

(Traduzione di Fulvio Del Fabbro e Alessia Tondini)

da “Il diritto al tempo”, 1965, in “Nichita Stănescu, La guerra delle parole”, Le Lettere, Firenze, 1999

∗∗∗

Poem

Tu pluteşti ca un vis de noapte
deasupra sufletului meu.
Iţi sprijini tâmpla
de inima mea ca de o piatră roşie,
şi aştepţi să-ţi spun numele
tuturor lucrurilor
pe care eu am isprăvit de mult
să ţi le mai spun.
Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvârşită,
înclinată ca mătasea unui steag
într-o zi fără vânt.
O, nu pleca nicăieri!
Îmi voi rupe inima cu un singur gest
al mâinii,
ca să răsară durerea care ştie
numele durerii,
ca să răsară dragostea mea de bărbat
care ştie numele tău ciudat, de femeie.

Nichita Stănescu

da “Dreptul la timp”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965