Turbamento – Lucian Blaga

Mimmo Jodice, Elena, 1966

 

Brucia il prato nel sonno. Dalle ciglia dei giunchi
s’allontanano lacrime di fuoco:
le lucciole.

Tra disegni di nubi, sulla costa
s’alza la luna.

Mani autunnali allunga su di te la mia notte
e nel cuore il sorriso ti porto dalla spuma
lucente delle verdi lucciole.
La tua bocca è uva diaccia.

Solo l’orlo sottile della luna
sarebbe così freddo
— se potessi baciarlo —
come le labbra tue.

Mi sei vicina.

Nel buio sento un palpito di palpebre.

Lucian Blaga

(Traduzione di Sauro Albisani)

da “I poemi della luce”, Garzanti Editore, 1989

∗∗∗

Înfrigurare

Livada s-a încins în somn. Din genele-i de stufuri
strîng lacrimi de văpaie:
licurici.

Pe coastă-n vreji de nouri
creşte luna.

Mîni tomnatice întinde noaptea mea spre tine
şi din spuma de lumin a licuricilor verzui
ţi-adun în inimă surîsul.
Gura ta e strugure-ngheţat.

Numai marginea subţire-a lunii
ar mai fi aşa de rece
— de-aş putea să i-o sărut —
ca buza ta.

Îmi eşti aproape.

Prin noapte simt o pîlpîire de pleoape.

Lucian Blaga

da “Păşii profetului”, Editura institutului de arte grafice „Ardealul“, Cluj, 1920

Fiori di papavero – Lucian Blaga

 

Fra l’amara cicuta
canto la mia letizia — e un remoto sgomento
della morte mi prende,
mentre vi guardo, fiori di papavero,
in riva al mar di segale.

Poter sfiorare
i petali, e non oso,
sembrano nati
dalla rossa bambagia
d’un affocato tramonto d’estate.

Abbracciare vorrei
il vostro slancio vergine,
ma siete un ornamento tanto esile
che temo
anche a stringervi al petto del pensiero.

E schiacciarvi vorrei
ché siete rossi, rossi
come in terra poterono esser solo
le ardenti gocce dì sangue cadute
sulle pietre
e la sabbia, al frantoio delle olive,
giù dalla fronte di Gesù,
quando ebbe terrore
della morte.

Lucian Blaga

(Traduzione di Sauro Albisani)

da “I poemi della luce”, Garzanti Editore, 1989

∗∗∗

Flori de mac

În frunză de cucută-amară
îmi fluier bucuriile — şi-o nenţeleasă teamă
de moarte mă pătrunde,
cum vă privesc pe malul mării de secară
flori de mac.

Aş vrea să vă cuprind,
că nu ştiu cum, petalele ce le purtaţi,
îmi par urzite
din spuma roşie
a unui cald şi-nflăcărat amurg de vară.

Aş vrea să vă culeg în braţe
feciorelnicul avînt,
dar vi-e atît de fragedă podoaba,
că nu-ndrăznesc
o, nici la pieptul gîndurilor mele să vă strîng.

Şi-aş vrea să vă strivesc
că sunteţi roşii, roşii
cum n-au putut să fie pe pămînt
decît aprinşii, marii stropi de sînge, ce-au căzut
pe stînci
şi pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus,
cînd s-a-ngrozit de
moarte.

Lucian Blaga

da “Păşii profetului”, Editura institutului de arte grafice „Ardealul“, Cluj, 1920

La luce – Lucian Blaga

Julia Margaret Cameron, Ellen Terry, 1864

 

Quella luce che sento
entrarmi in petto quando vedo te
non è forse una goccia della luce
creata il primo giorno,
dal profondo assetata d’esistenza?

Giaceva il nulla in agonia,
nel buio errava, solo, quando diede
l’Inconoscibile un segnale:
“Luce!”

Un mare
un’insensata tempesta di luce
dilagò in un istante:
era come una sete di peccati, di desideri, di patemi e slanci
una sete di mondo e di sole.

Dov’è sparita l’accecante
luce d’allora — chi lo sa?

Quella luce che sento entrarmi in petto
quando ti vedo — angelo mio,
forse è l’ultima goccia
della luce creata il primo giorno.

Lucian Blaga

(Traduzione di Sauro Albisani)

da “I poemi della luce”, Garzanti Editore, 1989

∗∗∗

Lumina

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintîi,
din lumina aceea-nsetată adînc de viaţă?

Nimicul zăcea-n agonie,
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
„Să fie lumină!“

O mare
şi-un vifor nebun de lumină
făcutu-s-a-n clipă:
o sete era de păcate, de doruri, de-avînturi,  de patimi,
o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci — cine ştie?

Lumina, ce-o simt năvălindu-mi
în piept cînd te văd — minunato,
e poate că ultimul strop
din lumina creată în ziua dintîi.

Lucian Blaga

da “Poemele luminii”, Biroul de imprimate “Cosînzeana”, Sibiu, 1919

Noi e la terra – Lucian Blaga

Foto di Nastya Kaletkina

 

Quante stelle che cadono stanotte.
Tien fra le mani il dèmone della notte il pianeta,
soffia scintille come contro un’esca
furiosamente, ché divampi il fuoco.
Stanotte, che precipitano
tante stelle, il tuo corpo
di strega adolescente fra le braccia
m’arde come in un rogo.
Folle,
come lingue di fuoco alzo le braccia
per sciogliere la neve dalle tue spalle nude,
per succhiarti, famelico, e rubarti
potenza, sangue, vanto, primavera, tutto.
All’alba, quando il giorno arde la tenebra
e il vento ad ovest soffia via la cenere
della notte,
all’alba anche noi fossimo
cenere,
noi e la terra.

Lucian Blaga

(Traduzione di Sauro Albisani)

da “I poemi della luce”, Garzanti Editore, 1989

∗∗∗

Noi şi pâmântul

Atâtea stele cad în noaptea asta.
Demonul nopţii ţine parcă-n mâni pămîntul
şi suflă peste el scîntei ca peste-o iască
năprasnic să-l aprindă.
În noaptea asta-n care cad
atîtea stele, tînărul tău trup
de vrăjitoare-mi arde-n braţe
ca-n flacările unui rug.
Nebun,
ca nişte limbi de foc eu braţele-mi întind,
ca să-ţi topesc zăpada urnerilor goi,
şi ca să-ţi sorb, flămînd să-ţi mistui
puterea, sîngele, mîndria, primăvara, totul.
În  zori cînd ziua va aprinde noaptea,
cînd scrumul nopţii o să piară dus
de-un vînt spre-apus,
în zori deî zi aş urea să fim şi noi
cenuşă,
noi şi — pământul.

Lucian Blaga

da “Poemele luminii”, Biroul de imprimate “Cosînzeana”, Sibiu, 1919